Când o persoană refuză să iasă din statutul de victimă, renunțând la orice formă de a se salva pentru că este sigură că nu va reuși, avem de-a face cu sindromul neputinței învățate.
Populația românească este semnificativ mai tolerantă față de violența domestică
Neputința învățată este și mai evidentă atunci când vine vorba de violența domestică în România și de modul în care multe dintre victimele acestei probleme sociale reacționează. De ce atât de multe victime refuză să părăsească relația pentru că sunt sigure că „nu pot”, că știu sigur că „nu vor reuși”?
Acest sindrom a fost descris pentru prima dată de psihologii Martin Seligman și Stephen Meyer în 1967, care l-au studiat pe câini. Mai târziu, în anii 70, aceste studii au fost extinse la oameni. Neputința este un sentiment de a fi neputincios sau prins într-un cerc vicios din care simți că nu poți ieși.
Contextul cultural și social favorizează neputința învățată
Potrivit unui studiu al ANES (Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați), populația românească este semnificativ mai tolerantă față de violența domestică. La nivel de mentalitate și atitudini față de violența domestică, românii sunt prea toleranți față de agresori și foarte judecători când vine vorba de victime. „Trebuie să fi făcut ceva să-l facă să se comporte așa”, „locul unei femei este lângă bărbatul ei, și ce mare lucru o bate uneori, poate că și ea merită”, „ești femeie, trebuie să îndură, nu poți face nimic”, „și mama, bunica sau străbunica au trecut prin asta și au ținut familia unită”, „cum te vei descurca singur cu copiii?”, „ce ar face toți oamenii”. să te gândești la tine, te faci de rușine”, „vom ajunge să fim de râs de societate”, „acesta este rolul tău de femeie, să înduri”, „nu poți schimba nimic” sunt remarci pe care multe victime sunt expuse încă din copilărie sau tinerețe. Ei erodează încrederea în sine deja atât de fragilizată.
Abuzul este construit pe putere și control; acestea sunt „sforile” folosite de abuzator pentru a-și manipula victima, tratându-l ca pe o marionetă. Nu este de mirare că victimele violenței domestice se întorc în mediul abuziv de aproximativ 7 ori înainte de a reuși să se rupă definitiv.
Motivele sunt frica, rușinea, vinovăția, lipsa mijloacelor financiare, lipsa independenței profesionale, copiii, marginalizarea socială, intimidarea, amenințarea, normalizarea abuzului, lipsa încrederii în sine, dizabilitățile, acceptarea culturală a violenței, iluzia că agresorul se va schimba, atașamentul față de agresor, mai ales dacă acesta s-a comportat frumos la începutul relației lor.
Neputința învățată are foarte mult de-a face cu contextul socio-cultural în care crește victima. Dacă ai crescut în familii violente în copilărie, dacă ți se spunea în fiecare zi asta „Esti fara valoare” iar alții vor decide pentru tine, cum să nu ai sentimentul că nu poți schimba nimic și că vei fi o victimă pentru totdeauna, în funcție de mila agresorului?
România este încă atât de departe de obiectivul „toleranței zero față de violența domestică”, promovat de Uniunea Europeană – când mulți copii și femei cresc în acest cultura rușinii și vinovăției. Nu avem o reacție puternică de a respinge acest tip de violență la nivelul societății deoarece tiparele violenței domestice se transmit din generație în generație.
Casa, casa și mediul familial devin cele mai toxice și periculoase locuri din lume.
Sindromul neputinței învățate – atât un model de comportament, cât și o stare psihologică
Gabriela Vrabie, psiholog, Asociația Română de Psihoterapie Integrativă, specialist neurofeedback, explică:
„Sindromul neputinței învățate” este o afecțiune foarte frecventă în zilele noastre și constă în faptul că o persoană, care ajunge în condiții nefavorabile, pur și simplu nu încearcă să schimbe nimic și tolerează sistemul existent. Neputința învățată este un teren fertil pentru dezvoltarea oricărui tip de dependență, pentru degradarea personală și socială, sau pentru bolile cronice. Acest sindrom este asociat cu pasivitatea și adaptabilitatea scăzută a unei persoane și lipsa de independență care provine din îngrijirea părintească excesivă.
Familia joacă un rol uriaș; este ceea ce ne oferă toate comportamentele pe care le folosim la vârsta adultă. Este destul de ușor să dezvoltați la un copil sindromul neputinței învățate – este suficient să nu-i permiteți să facă nimic și să nu poată lua o decizie personală.
O persoană cu neputință învățată se obișnuiește să-și spună: „Da, recunosc că mă simt rău, nu sunt bine! Dar ce pot face?! Nimic...” O astfel de atitudine este toxică și îți poate transforma viața în chin.
Neputința învățată este un stil de comportament pasiv care provine din convingerea că acțiunile noastre nu vor produce nicio schimbare în situația actuală sau viitoare. Sentimentul acestor oameni este că nu au puterea sau controlul să schimbe ceea ce nu le place, ceea ce le provoacă disconfort sau ceea ce consideră ei a fi nedreptăți.
Neputința învățată este dobândită până la vârsta de 8 ani și este o reflectare a credinței unei persoane în (in)eficacitatea propriilor acțiuni.
Copilăria este cea mai importantă etapă a vieții unei persoane deoarece acesta este momentul perfect când structura personalității este structurată și se va menține pe tot parcursul vieții.
Dacă cineva are o atitudine de control și dominanță sau o atitudine de neputință învățată, aceasta vine în principal din experiențele copilăriei.
Neputința învățată poate fi observată în special la următoarele categorii de persoane:
• copiii care suferă agresiune și abuz în timpul anilor de școală;
• elevii care tolerează lipsa de respect din partea profesorilor;
• femei umilite și batjocorite în viața personală sau profesională, care nu raportează și nu reacţionează la abuzurile pe care le suferă;
• angajații care suportă situații de abuz de putere la locul de muncă;
• şomeri care nu vor să-şi caute de lucru;
• cetățenii care nu votează, nu demonstrează sau se opun la ceea ce impun liderii lor politici.
Această neputință învățată poate fi realizată în mai multe moduri diferite, dintre care unele sunt:
• condițiile de viață într-un mediu extrem de controlat, de exemplu, copiii ai căror părinți sunt în control și nu au voie să experimenteze și să învețe consecințele acțiunilor lor;
• mesajele explicite sau implicite pe care le-am primit în copilărie. Dacă, când suntem tineri, ni se spune: „nu poți”, „nu încerca”, sau „mai bine să nu știi...”, rezultatul sunt adulți cu stima de sine aproape zero, cu un creier care a învățat neputința.
• într-o serie de defecţiuni continue; imaginează-ți că încerci ceva din nou și din nou, obținând același rezultat, același eșec, apoi renunțând.
De asemenea, comportamentul părinților, al prietenilor apropiați și al profesorilor poate crea terenul fertil pentru a induce ideea că „tu nu poți, altcineva o poate face mai bine pentru tine”. De aici provine supraprotecția – în special a părinților în raport cu copiii –. De la sprijin constant la a face temele pentru a face mereu treaba pentru ei (curățenie, gătit etc.) până la vârsta adultă. Așa funcționează sindromul neputinței învățate, antrenați de părinți care vor să facă totul pentru copiii lor. Cu cele mai bune intenții, desigur, dar reacțiile exagerate ale acestor părinți nu fac altceva decât să-l facă pe copil, viitorul adult, mai puțin responsabil.
Prin urmare expresia „generație fulgi de zăpadă”, acei copii suprasensibili ținut mereu „pe mâinile părinților” și se topesc la primul obstacol din viața lor.
Fotografie principală: Pixabay
-
Daniela Palade Teodorescuhttps://feminismforreal.com/ro_ro/author/daniela/
-
Daniela Palade Teodorescuhttps://feminismforreal.com/ro_ro/author/daniela/
-
Daniela Palade Teodorescuhttps://feminismforreal.com/ro_ro/author/daniela/
-
Daniela Palade Teodorescuhttps://feminismforreal.com/ro_ro/author/daniela/