Meniul
Prof. univ. dr. (H) Diana Carmen Cimpoeşu a urmat cursurile organizate în cadrul programului REMSSY împreună cu medicii de la SAMU din Paris, despre gestionarea dezastrelor într-o zonă necunoscută. A făcut parte din proiectul SMURD 1 și 2, adresat zonei transfrontaliere dintre România și Republica Moldova, prin care se va implementa un poligon de pregătire pentru antrenament special aferent personalului pentru intervenții în situații de urgență. Este primul profesor universitar și primul conducator de Doctorat în Medicina de Urgență din România, este reprezentanta României la Consiliul European de Resuscitare, președinta Comisiei de Medicină de Urgență al Ministerului Sănătății și a Colegiului Medicilor din România, dar în același timp face misiuni cu elicopterul și mașină de terapie intensivă SMURD și tratează pacienții din Unitatea Primire Urgențe.
Fotografia dr. Diana Cimpoeșu a fost expusă în cadrul expoziției „We Are Half”, organizată la sediul House of Europe, de Tudor Communications pentru Asociația pentru Solidaritate și Egalitate, în parteneriat cu Comisia Europeană din România, cu Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse (ANES) și Agerpres.
Specialitatea aceasta e grea și din punct de vedere al cunoștințelor medicale și uneori și din punct de vedere fizic. Rămâne în continuare o specialitate grea și chiar în plan european bărbații predomină în acest domeniu. Dar în România, în special la Iași, sunt mai multe femei. Când merg în străinătate, la conferințe și simpozioane de specialitate, numele lectorilor și ale persoanelor din consiliile de conducere sunt preponderent masculin. Efortul fizic și rezistența fizică pe care le presupune această profesie fac ca în plan european să fie un domeniu mai masculinizat. În România, doar din practică de zi cu zi, pot spune că sunt multe doamne și domnișoare care fac carieră în acest domeniu.*
„E nevoie de un sat ca să crești un copil”, mai ales când ai o profesie atât de solcitantă
Cum e să fii medic urgentist și să gestionezi și menținerea echilibrului viață profesională – viață personală? Practic, în aceste domenii și când pleci de acasă, dar nu știi niciodată când te întorci. Ești chemat noaptea, mergi în deplasări la locul accidentului, la intervenții. Cu atât mai mult când ești femeie și ai o familie. Dv. cum reușiți să faceți față acestui ritm?
SMURD Iași are multe femei medici și asistente, și un SMURD foarte frumos, tocmai prin nuanța asta de feminitate. Aproape toate doctorițele mele au familii frumoase, cu copii, cu soți. Și eu am norocul să am o familie unită, dar recunosc că nu mi-a fost ușor. Știu că fiul meu i-am lipsit mult și îmi spun asta. Acum e student la un master la Londra și înțelege mai bine. Cel mai bine e să ai în jurul tău o familie lărgită care te înțelege și te ajută. Am învățat mult, am lucrat mult, am călătorit mult. Familia extinsă a fost foarte prezentă – părinții, sora, socrii – și sunt prezenți și acum în viața noastră.
Deci se confirmă zicala „e nevoie de un sat ca să crești un copil”, mai ales când ai o profesie atât de solcitantă.
Care sunt calități și abilități de care are nevoie o femeie care propune să facă o carieră în medicină de urgență, în cercetare medicală la cel mai înalt nivel? Dar provocările?
Nu știu să spun care ar fi ele în plus, dar aș putea să spun care sunt cele mai accentuate – disponibilitatea la efort, acceptarea sacrificiului de sine în favoarea celorlalți, disponibilitatea de a răspunde la telefon și noapte, de a răspunderilor și în weekend, să ai puterea fizică și psihică să depășești momente grele (momentul întâlnirii cu moartea și cel mai greu în specialitatea asta, iar mortalitatea și foarte mare în această specialitate). Ca durere sau acceptare nu trece niciodată. Am fost deseori întrebată dacă m-am obișnuit cu toate aceste situații tragice. Nu. Dacă la pacienții cronici aflați la capăt de boală ai o înțelegere a sfârșitului iminent, e mult mai greu să gestionezi morțile tragice din accidente. Să vezi tineri zdrobiți într-o mașină venind de la mare și sfârșind într-un parapet.
Ca profesor și medic-șef eu trebuie să predau și felul în care se face comunicarea într-un astfel de conext. Felul în care dai o veste proastă face parte din educația unui medic de urgență. E un subiect în cadrul rezidențiatului, un subiect de evaluare. Unii spun că medicina se fură, pe mine nu ma învățat nimeni când am început. Dar experiența în echipele de lucru din afară mi-a demonstrat cât e de important și să înveți lucrurile astea și să le transmită rândul tău. Acolo se face „debriefing” pentru fiecare intervenție. Sunt lucruri pe care le înveți și direct, în misiune, în gardă, la locul faptei, dar există și informații despre care vii din facultate.
Reziliența, răbdarea, puterea de a trece peste momentele dificile ale echipei și ale pacienților, dorința de a învăța ceva nou sunt calități esențiale.
Cum identificați și susțineți talentul feminin în organizațiile pe care le conduceți – clinică, spital, facultate, acasă? Cât de mult contează intuiția într-un astfel de demers?
Să știți că nu mă pot lăuda cu o intuiție fabuloasă. Dau însă o șansă drept, sunt deschisă și sunt atentă la confirmări. Unii vin din start și cer să facă medicină de urgență, alții au rețineri. Dacă vă impulsionați, e posibil să vă confirmați exact cei de la care nu aveți așteptări. Principala mea „armă” în formarea de profesioniști în acest domeniu și mai degrabă deschiderea. Și mai contează și să am răbdare. Eu sunt un Berbec impetuos care vrea totul „aici și acum”, plus jumătate din bagajul genetic de olteancă. Așa că învăț să-mi cultiv răbdarea. În jurul meu au crescut caracter feminin puternic, cu dedicare pentru meseria asta, care au găsit sprijin familiilor lor pentru a urma această carieră. Pe măsură ce am crescut echipa, suntem atenți și la acest echilibru de viață profesională-viață de familie, pasiuni, hobbyuri. Ca să fie în armonie cu timpul personal și cel dedicat profesiei. Să știi că atunci când ești solicitat în timpul tău liber și altcineva va face același lucru data viitoare.
Au fost momente în care am simțit că sunt domni care nu nu apreciau ca de la egal la egal, dar rareori.
Există solidaritate, camaraderie între femeile din această profesie? E un domeniu în care moartea și viața sunt atât de prezent, în care fragilitatea umană ar trebui să nu facă să prețuim mai mulți oameni de lângă noi.
E încă dificil să pătrunzi într-o lume a bărbaților. Uneori nu am simțit o competiție, ci mai degrabă o susținere. Eu fac parte din consilii de administrație, comitet, comisii și constat că suntem puține femei.
În ceea ce ați găsit colegii mele din această specialitate, în general ne-am susținut. Au fost momente în care am simțit că sunt domni care nu nu apreciau ca de la egal la egal, dar rareori. Și oricum am dovedit că se poate și că suntem competente ca femei în medicina de urgență.
Cred în misiunea mea, chiar dacă mi-e greu, chiar dacă obosesc, chiar dacă mă doare, chiar dacă sunt nedreptăți. Asta e ceea ce stiu ca fac cel mai bine.
Au fost momente în care v-ați spus „gata, nu mai pot, renunț!”?
Au fost două – momentele în care s-au produs accidentele aviatice de la Iași, din 2006 și 2016, în care ne-am pierdut colegii. E greu să-ți resuscitezi colegii și să vezi că nu poți face nimic. Și a mai fost un moment în pandemie, nu la început, că eram încrezători, dar mai aproape de apariția vaccinului, la finalul lui 2020, când numărul de cazuri crește vertiginos, iar secția urgență se transformă în terapie intensivă pentru pacienți cu insuficiență respiratorie. Nu mai aveam ventilatoare și nu gândeam cu groază ce vom face dacă vin și alți pacienți. Atunci simțeam că nu mai găsesc soluții. A fost greu când câțiva colegi de alte specialități neimplicate, care stăteau pe margine, la televizor, nu critic. Sigur, au fost multe lucruri care puteau fi făcute mai bine, dar nu în acele condiții ca de război. Dar cu credință în Dumnezeu și în mine am găsit puterea de a merge mai departe. Cred în misiunea mea, chiar dacă mi-e greu, chiar dacă obosesc, chiar dacă mă doare, chiar dacă sunt nedreptăți. Asta e ceea ce stiu ca fac cel mai bine.
Aveți modele de leadership feminin care vă inspiră – profesionale, personale?
Am pornit de la zero în medicina de urgență din România, împreună cu alte centre din țară. Cel de la care am învățat foarte mult este, însă, un bărbat – mentorul și prietenul meu, dr. Arafat. Mai e doamna profesoară Ioana Grigoraș, a cărei rezidentă am fost pe când studiam terapie intensivă. Îi datorez foarte mult din punct de vedere profesional.
Personal, modelul feminin e bunica mea, profesoară de biologie, cu care semăn mult în atitudine. Era un om minunat, care știa să se impună frumos în tot ceea ce făcea. La fel și mama, farmacistă în Iași, o persoană blândă și foarte dedicată profesiei sale. Mama și mama Marga – ele sunt modelele mele.
De unde vă luați puterea, energia în ceea ce faceți? E un domeniu care te solicită la maxim.
Surprinzător, nu beau cafea, nu știu gustul ei. Mi-am promis în adolescență să nu fumez și să nu beau cafea și m-am ținut de cuvânt până acum. Îmi iau energie din relația cu fiul meu, masterand în arhitectură la University College of London. Îmi iau puterea din mulțumirile pacienților mei, care mă salută pe stradă, în magazine, în aeroport, când primesc roșii gratis la piață… O dată, venind de la o conferință medicală din Viena, am urcat repede în trenul spre aeroport. Când a venit controloarea și am vrut să introduc cardul în sistem pentru plată, a apărut numele meu, iar femeia o româncă plecată din țară, mi-a spus „lăsați, doamna doctor, măcar atât pot să fac și eu pentru dv.” O altă resursă de putere și echipa mea, fără de care nu aș fi putut face toate lucrurile acestea.
* Statistică: Aproximativ 70% dintre medicii activi sunt femei. Câteva specialități, precum chirurgia, rămân totuși încă dominate de bărbați, conform datelor furnizate de INSSE (Institutul Național de Statistică).
Foto: Adrian Cuba/Foto Agerpres, arhiva personală
Citețte și articole despre Rodica Molnar, mama unei adolescent cu diabet juvenil, care a reușit să schimbe sistemul de sănătate pentru binele copiilor și aparținătorilor.
Distribuie aceasta postare
