Menu
Pe Petronela Rotar o urmăresc de aproape un deceniu, de când am scris despre generația tinerelor scriitoare care cucereau publicul românesc în perioada 2013-2014. O să mă știi de undeva, Efectul pervers, Orbi, Sfârșitul nopții, Privind înăuntru, Ajută-mă să nu dispar sunt titluri care au cucerit publicul care se regăsește în trăirile scriitoarei, în personajele lumii de azi. Cu o carieră de ani buni ca ziaristă, devenită blogger, mamă de două fete, psihologă, psihoterapeută în formare, Petronela e înainte de toate o persoană coerentă în tot ceea ce face. Autentică. Pe care o crezi pe cuvânt în tot ceea ce spune și face. Fără măști, fără prefăcătorie. Fără patetism și ridicol. „Despielițată” cum spune ea – „mă jupoi, mă desfac bucăți și mă dau”.
Am remarcat la un moment dat postările în care făcea referire la feminism, la felul în care îl înțelegem – sau nu, îl asumăm sau ne dezice, disimulându-l cu scuza „eu sunt feminină”. Și am rugat-o să ne acorde un interviu. A meritat așteptarea. Am făcut eu ceva „highlights”, dar tot ce spune Petronela Rotar merită reținut.
În marile zone ale culturii, sunt foarte puține femei. Sau puține cele pe care le știm. Pe parcursul educației formale, femeile sunt aproape absente din manuale. Acum e mai degrabă despre a fi neluate în seamă, neluate în serios. Pe pereții școlilor, portretele oamenilor iluștri sunt doar bărbați. Cum explici această realitate?
Încă trăim într-o societate patriarhală, în care misoginismul e sistemic și așa de adînc internalizat încît nici nu se mai simte ca misoginism, ci ca ceva firesc – aici e provocarea cea mai mare. Să putem să vedem cît de adînc avem înfipte aceste credințe vechi – locul femeii nu e la cultură, e la cratiță, femeia e mai proastă în multe domenii decît bărbații, nu se pricepe. De curînd am asistat la o scenă care mi-a strîns stomacul, într-unul dintre zborurile de anul acesta am avut o femeie pilot. Cînd a vorbit și toată lumea din avion a înțeles asta, că vom zbura cu o femeie – zbor plin de români, pleca din București – au început glumele proaste, atît din partea femeilor, nu doar din partea bărbaților. E o scenă aparent banală, dar care vorbește despre ce credem cu adevărat despre femei și cum ne manifestăm atunci cînd o femeie ocupă un loc ce tradițional era al unui bărbat. Aceasta e realitatea în care trăim.
Sunt multe scriitoare din România care merită a fi incluse în programa școlară – Sofia Nădejde, Gabriela Adameșteanu, Ioana Nicolaie, Nora Iuga, Ioana Pârvulescu, Laura Grunberg, Ana Barton, Petronela Rotar, Tatiana Niculescu, Angela Baciu, Nora Iuga sunt doar câteva exemple. Ce le lipsește pentru a fi luate în seamă? Ce le lipsește să aibă și ele portrete în școli, biblioteci, academii?
Aș începe prin a spune că nu visez la portrete și busturi în școli, biblioteci și academii, menirea mea și scopul meu e să ajung la oameni, nu pe pereți. Și nici în programa școlară, să devin lectură obligatorie, deci detestată. Pot spune sigur că am mulți elevi și studenți printre cititori, iar pentru mine asta e suficient. De ce nu sînt scriitoarele contemporane luate în seamă vine din același loc și aceeași mentalitate de care vorbeam mai devreme. Nu cred că ne lipsește nimic, ba cred că avem prea mult. Ce lipsește în școli, însă, e un interes real față de literatură în general și literatura contemporană, profesori realmente curioși, buni și avizi cititori ei înșiși (nu zic că nu există cîțiva, însă sînt rara avis mai degrabă decît regulă generală.) Și ce prisosește este un dezinteres endemic față de copii și de o educație reală, precum și acest sistem osificat, rigid, inflexibil.
De la povești pentru copii, la manuale de literatura română – există multă misoginie, stereotipii și violență împotriva femeilor și copiilor. Dacă ar fi să scrii o poveste pentru copii, care ar fi firul roșu al poveștii?
Aș scrie o poveste despre transformare – tocmai pentru că sîntem mai degrabă ciuntiți decît întregi, despre înflorire, despre regăsire. Una metaforică, firește, să poată fi înțeleasă de copii. Nu am scris literatură pentru copii, însă mă bucur că există scriitoare românce care o fac cu mult talent și bucurie (Ioana Nicolaie îmi vine prima în minte acum.)
Însă eu sînt o feministă, așa că asta răzbate din tot ceea ce scriu și fac, cel mai probabil.
Feminismul este și despre femeile lipsite de voce sau cărora le-a fost anulată vocea. Tu aduci în romanele tale poveștile de viață ale unor personaje feminine ale căror trăiri ar fi rămas anonime. În primul rând povestea ta. O mulțime de femei se identifică și se regăsesc în cărțile tale. E acesta unul dintre rosturile literaturii feminine?
Eu nu am scris aproape niciodată programatic – nu mi-am propus să obțin un anume efect, nu am avut un scop și o miză feministe. Am scris ca să supraviețuiesc la început, apoi pentru că am simțit că vocea mea era vocea multor femei și că era nevoie de ea, am scris fiindcă nu știu să trăiesc altfel.
În Orbi mi-am propus în mod conștient să exemplific ce înseamnă abuzul emotional și cum poți ieși de acolo cu ajutorul unei povești în care să se regăsească multe cupluri, poate doar aici a fost clar unul dintre scopuri. Dar am scris și pentru că aveam eu nevoie să scriu, să scot din mine poveștile care se strîng și au nevoie apoi să iasă la lumină. Însă eu sînt o feministă, așa că asta răzbate din tot ceea ce scriu și fac, cel mai probabil.
Ești o scriitoare prezentă în mediul digital, cu o comunicare activă în social media. Cum crezi că ar fi fost dacă romanele tale ar fi apărut în era „analogă” a literaturii, fără a beneficia de agora Social Media?
Nu știu. Ce pot să îți spun e că eu scriam și cînd nu exista social media, doar yahoo messenger, și tot aveam foarte mulți cititori, pentru că oamenii se regăseau în scrisul meu. Poate că ar fi fost la fel, poate că nu, habar nu am, pot doar să mă bucur că există azi acest instrument care te poate ajuta să ajungi mai repede la oameni.
Trăim într-un misoginism sistemic, internalizat, uneori atît de subtil încît nici nu ne dăm seama că asta este: misoginism
Cum te raportezi la misoginie în societate? Trăim într-o cultură misogină? Patriarhală? Mai ales în urma recentelor derapaje misogine din social media din partea unor influenceri.
Cum spuneam mai sus, da, trăim într-un misoginism sistemic, internalizat, uneori atît de subtil încît nici nu ne dăm seama că asta este: misoginism. Ne e lipit de oase, într-atît de adînc a intrat în noi, încît nici nu facem diferența între ce este și ce nu este ură și dispreț față de femeie, e normalul nostru, naturalul. Eu sancționez de cîte ori pot derapajele, mi-am educat fetele să fie așijderea, încerc să vorbesc des și deschis despre asta, public, să fiu eu însămi un model de femeie nemisogină (recunosc că au fost vremuri cînd nu eram la fel de conștientă și educată pe tema asta).
Există solidaritate feminină între scriitoare? La noi, dar și în plan internațional?
Am zîmbit. Nu, nu există în felul în care am avea nevoie sau ne-am aștepta. Există prietenii între anumite scriitoare, există solidaritate în grupuri mici, însă generalizată nu există. E și mult orgoliu în lumea asta, e și multă traumă, pot doar să sper că în timp vom ajunge acolo, pași se fac, sînt vizibili. Eu personal susțin femeile scriitoare, le citesc și promovez cărțile care îmi plac, chiar și dacă știu că ele personal să zicem că nu mă au tocmai la inimă, ca să fiu blîndă.
Ca femeie, are au fost cele mai dificile momente din viața profesională și personală și cum le-ai depășit?
A fost o serie așa de lungă de momente dificile încît nu pot alege unul singur. Am fost făcută țigancă și proastă de un șef misogin, pentru că eram închisă la culoare, am fost hărțuită sexual – aproape violată, adică – la un interviu, în primii mei ani de muncă ca ziaristă, de un mare patron din Brașov, asta doar ca să amintesc cîteva ce-mi vin acum repede în minte; am fost rănită, umilită și nerespectată în atît de multe feluri încît aș fi putut deveni (și am fost, în prima parte a vieții mele) o misandră. Le-am depășit atunci crescîndu-mi coajă groasă, adoptînd alură masculină, bătăioasă. Azi pot vedea că nu toți bărbații sînt așa, lucrez cu bărbați (chiar cu mai mulți bărbați decît femei în practica individuală), am o mare compasiune pentru toți, înțeleg cît de deconectați sînt de ei înșiși și că le este greu crescînd cu modelele de masculinitate toxică cu care au crescut, dar am și o mare admirație pentru cei care vor să schimbe lucrurile astea și să lucreze cu ei pentru a fi bărbați mai buni, tați mai buni, fii mai buni.
Cui și la ce folosește feminismul în viața personală/profesională/socială?
O, doamne, e așa de evident (dacă sîntem onești, desigur) că femeia încă nu e cetățean de prim rang, la fel ca bărbatul, încît aproape că mă doare că e nevoie să iterăm și reiterăm lucrurile astea la nesfîrșit. Folosește fiecărei femei care vrea să fie independentă, adică să nu depindă material și emoțional de un bărbat, cum încă majoritatea o fac, fiicelor noastre, care trebuie să aibă dreptul să aleagă ce vor în viața asta, fără să fie condiționate de stereotipuri de gen, nouă celor care ne luptăm să avem o voce fără să fim făcute pizde (eventual și proaste sau isterice) de fiecare dată cînd deschidem gura, fiilor noștri, care au dreptul să fie tratați ca oameni cu emoții, vulnerabili, așa cum și sînt (de fapt, studiile arată că băieții sînt chiar mai vulnerabili decît fetele în primii ani de viață), și care să crească într-o cultură care nu îi mai îndeamnă să-și crească doar mușchii, ci și empatia, umanitatea.
Pentru tine, ce înseamnă feminismul ca stil de viață?
Doar mult respect și compasiune pentru fiecare ființă – și solidaritate față de femei, în special, de cîte ori am ocazia să o manifest.
Te invit să demontezi unul dintre cele mai comune mituri care circulă pe tema feminismului: „Feministele urăsc bărbații și se cred superioare acestora.”
O să îți spun ceva nepopular, poate, dar e ce cred cu tărie acum: da, unele feministe urăsc bărbații, sînt misandre, și asta va mai continua o vreme, fiindcă e vorba de o reglare emoțională istorică. Am fost urîte, batjocorite, umilite, nerespectate, subjugate, violate și violentate atît amar de vreme încît ura asta (care este de fapt foarte multă durere și furie ce nu au putut fi exprimate din cauza raportului inegal de forte!) ni s-a transmis transgenerațional și numai atunci cînd ele vor fi fost exprimate vor putea fi integrate și vindecate. Așa că vor mai fi o vreme printre noi. La un moment dat, vom ajunge la feminismul curat, corect, care presupune doar luptă pentru drepturile femeilor și nu implică lupta cu celălalt sex.
Foto: arhiva personală Petronela Rotar
Share this post
