Menu
Acum mai bine de 10 ani, în martie 2012, Eleonora Pokola, o ingineră chimistă din Cluj Napoca, victimă a violenței domestice, lansa cartea Povestea unei supraviețuitoare. Era primul testimonial de violență domestică din România, o poveste asumată integral, cu identitatea autoarei. Cartea a fost lansată cu sprijinul revistei Avantaje și al editurii Amalteea.
Viața Eleonorei, atunci în vârstă de 50 de ani, și a copiilor ei avea să se transforme în bine. De la frică și teroare, de la rușine și vinovăție, de la o totală lipsă de încredere, Eleonora Pokola a devenit portavocea celor care și-au pierdut vocea. Victimele violenței domestice. A fost carte vie la multe conferințe dedicate apărării drepturilor femeii, a fost speaker motivațional în numeroase evenimente civice, a fost una dintre cele 100 de femei care inspiră în columul colectiv „Forța civică a femeilor”, a fost invitată la numeroase emisiuni de radio și televiziune și a realizat propriile sale interviuri la Televiziunea Cluj-AM.
Cu ocazia celor 16 zile de activism împotriva violenței domestice, am rugat-o pe Eleonora să ne povestească despre impactul pe care cartea ei l-a avut în viața celor din jur.
„20 de ani mi s-a spus că nu sunt în stare să fac nimic bun”
„Pentru abuzurile pe care le-am trăit 20 de ani, există acum un cadru legislativ protector. Există o lege, chiar mai multe, care pedepsesc agresorii și apară victimele violenței de acasă. Mai sunt multe de ajustat și corectat, e drept, dar e maim ult decât nimic.
Violența în familie a devenit acum un subiect frecvent dezbătut… Există ONG-uri care militează în această direcție, se modifică permanent legea în așa fel încât victimele violenţei conjugale să fie din ce în ce mai protejate. Sigur că este loc pentru mai bine, dar, acum 12 ani, acest subiect era tabu. Se vorbea timid despre asta… În vremea în care trăiam un iad în propria-mi casă, nu știam că ceea ce se întamplă cu mine, teroarea la care ne supunea tatăl copiilor mei și soțul meu, se numește violenţă în familie. Chiar dacă eram o femeie educată, teama și „gura lumii” m-au făcut să cred că trebuie să îndur, că asta e viața mea. Nu știam unde să caut sprijin, cu cine să mă sfătuiesc, ce ar trebui să fac.
Scrisul ca terapie în singurătate și teroare
Instinctiv, ca să nu înnebunesc, mi-am scris durerea… simțeam că dacă scriu îmi voi liniști sufletul. M-am eliberat punând pe hârtie fiecare lacrimă pe care am vărsat-o la fiecare violență verbală sau fizică pe care mi-o servea soţul meu… cel care se presupunea că trebuie să ne protejeze, să ne iubească. Gândurile mele, durerile mele le-am trimis pe adresa de e-mail a unei reviste pentru femei pe care o mai citeam uneori la prietene ale mele. Nu cunoșteam pe nimeni. Văzusem că mai scriau câte ceva despre violență domestică și am zis că nu am ce să pierd dacă cer o părere. În cel mai rău caz, nu mă băga nimeni în seamă. Am scris un mesaj de genul: „aceasta este povestea mea, nu știu dacă interesează pe cineva, nu sunt o scriitoare cu vreun talent, sunt doar o femeie confuză care și-a pus suferința pe hârtie, ca să nu o ia razna. Dacă veți considera că poate fi de folos cuiva, faceți ce credeți de cuviință.”
Dar jurnalul meu a fost luat în seamă. Nu mi-a venit să cred când redactora șefă de atunci, Daniela Palade Teodorescu, mi-a scris că e minunat, că e un exemplu de supraviețuire, de reziliență, de „bune practici” și că ar vrea să o publice, dacă sunt de acord să îmi dezvălui povestea.
10 ani în care m-am reinventat
Au trecut 10 ani de la lansare. Cine am fost atunci? O femeie chinuită: de boală, de abuzuri fizice și psihice, pe de o parte, și de greutăți materiale în veşnica luptă cu grijile zilnice pentru supraviețuire, pe de altă parte. Iar ceea ce îmi aduc aminte și încă mai simt din acea perioadă este sentimentul de nepuinţă pe care mi-l dădea frica de soţul meu, teama de ceea ce ar putea să ni se întâmple mie și copiilor mei. Sunt 10 ani de atunci și încă mă simt de multe ori vulnerabilă. Am trăit 20 de ani într-o căsnicie plină de abuzuri, atât fizice cât și emoționale. Ascundeam agresiunile soţului meu de cei din jurul meu. Ajunsesem să mă izolez. Nu mai funcţionam ca un om normal… căsnicia era departe de a fi una funcţională, era o teroare continuă, o umilință cu care ajunsesem să mă obișnuiesc.
Cine sunt acum? O femeie puternică. Pentru că am învins cancerul, cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că am ieşit dintr-o relație abuzivă, și ce e mai important, am ţinut piept tuturor încercărilor de manipulare și denigrare pe care le-a îndreptat împotriva mea fostul soţ, chiar și după încetarea relației și pronunțarea divorțului. Și acele femei care au trecut sau trec prin situații similare știu la ce mă refer.
Există viață după violență domestică
Acum 12 ani am ales să scriu pe adresa unei redacții, unde nu cunoșteam pe nimeni. Din neant, parcă, a venit spre mine impulsul de a contacta acea revistă. De ce acolo? Nu știu. Eu cred că există o forță divină care ne îndrumă spre aceste alegeri. E liberul arbitru, într-adevăr, pentru că eu puteam să nu ascult de acea îndrumare. Poate că a fost un strop de nebunie la mijloc, când am acceptat să public manuscrisul, pentru că nu m-am gândit la consecinţe. I-am spus atunci Danielei, cea care m-a invitat să public jurnalul: „dacă o singură femeie care se regăseşte în carte face apoi primul pas spre eliberare, pot spune, cu mâna pe suflet, că povestea mea şi-a împlinit menirea.“ Şi uite, sunt 10 ani de când cartea a fost publicată şi cred că a ajuns acolo unde trebuia să ajungă.
Daniela spunea într-un interviu, după apariţia cărţii, că puterea exemplului este mai puternică decât o şedinţă la psiholog. Avea dreptate. M-au contactat femei care se regăseau în povestea mea. Erau sigure că eu pot să le înţeleg. În sufletul unora, faptul că nu sunt singurele care trăiesc o astfel de dramă le-a ajutat să depăşească situaţiile grave cu care se confruntau. Să nu uităm că vorbim de anii în care încă nu se vorbea atât de mult despre fenomenul violenței domestice. Faptul că eu m-am ridicat şi am spus: „nu sunt vinovată de ceea ce mi se întâmplă, nu e corect şi drept să fiu agresată, să stau și să rabd la nesfârşit, în numele unei căsnicii în care nu sunt tratată ca om, m-am săturat să ascund vânătăile şi bătăile soţului meu“ le-a dat de gândit. Acestui iad i-am spus AJUNGE! Şi m-am eliberat. Le-am arătat atunci că se poate ieşi dintr-o astfel de relație şi că există viaţă după violența domestică.
Cartea a ajuns acolo unde era nevoie de ea
Poate că au luat atitudine sau poate doar au întrezărit luminiţa de la capătul tunelului. Nu ştiu. Dar fiecare situație este gravă în felul ei. Fiecare femeie abuzată simte dacă poate face următorul pas sau nu. Are nevoie de ajutor pentru a conştientiza pericolul şi pentru a avea curajul de a rupe lanţurile care o ţin ancorată într-o astfel de relaţie. Nu o întrebați acuzator sau malițios „dar de ce-ai stat până acum cu el?” De multe ori am fost abordată de copiii dintr-o astfel de famile. Ei se dovedeau a fi mai curajoşi şi căutau modul de a scăpa din acel cerc vicios. Am încercat să-i ajut. Cum am putut.
În 2014 am înfiinţat împreună cu prietenele mele Florina și Dana, Asociația VIVAD Cluj, prin care încercăm să ajutăm într-un cadru profesionist aceste personane vulnerabile.
Cartea a ajuns acolo unde era nevoie de ea: la victimele violenței în familie, la studenții de la facultatea de asistență socială, la psihologie ca studiu de caz, la ONG-uri, a circulat din mână în mână şi a convins multe persoane de amploarea și gravitatea acestui fenomen, dar mai ales era ideea că se poate ieşi din acest cerc vicios, şi cel mai important – că există viață după o astfel de experienţă. O viață decentă, demnă, frumoasă.
Copiii mei au crescut frumos după ce viața noastră de familie s-a liniștit. Fiica mea e studentă în anul II la Medicină, iar băiatul meu s-a căsătorit și are un job și o familie frumoasă în Anglia.
În 2019, revista Tribuna a făcut un top al cărților scrise de femei pentru femei. Povestea unei supravietuitoare a fost inclusă în acest top, alături de nume ilustre precum Aurora Liiceanu, Maja Storch, Anne-Sophie Girard, Marie-Aldine Girard, Linda Papadopoulos. În 2018 a fost inclusă în Top 20 de cărți de dezvoltare personală pentru femei de către booknation.ro.
Acum suntem în căutare de fonduri pentru a re-edita cartea, care la acea vreme, a fost gândită ca un ghid util celor care se confruntau cu violența domestică sau știau de astfel de persoane. Dincolo de povestea mea, cartea conținea informații cu contactele adăposturilor din țară, cu date legate de cadrul legislative de atunci, portretul robot al agresorului și multe articole care să le ajute pe victime să își recapete încrederea în ele.
Share this post
