Dr. Diana Cimpoeșu: „Am pornit de la zero în medicina de urgență din România”

Prof. univ. dr. (H) Diana Carmen Cimpoeşu a urmat cursurile organizate în cadrul programului REMSSY împreună cu medici de la SAMU din Paris, despre gestionarea dezastrelor într-o zonă necunoscută. A făcut parte din proiectul SMURD 1 și 2, adresat zonei transfrontaliere dintre România şi Republica Moldova, prin care se implementează un poligon de pregătire pentru antrenamente speciale aferent personalului pentru intervenţii în situaţii de urgenţă. Este primul profesor universitar și primul conducator de Doctorat în Medicina de Urgență din România, este reprezentanta României la Consiliul European de Resuscitare, președinta Comisiei de Medicină de Urgență al Ministerului Sănătății și a Colegiului Medicilor din România, dar în același timp face misiuni cu elicopterul și mașina de terapie intensivă SMURD și tratează pacienții din Unitatea Primire Urgențe.

Fotografia dr. Diana Cimpoeșu a fost expusă în cadrul expoziției „We Are Half”, organizată la sediul House of Europe, de Tudor Communications pentru Asociația pentru Solidaritate și Egalitate, în parteneriat cu Comisia Europeană din România, cu Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse (ANES) și Agerpres.

Vă invit să vorbim despre egalitate de gen în domeniul medicinei de urgență, o specialitate care există de 30 de ani în România. Sunteți prezentă în diverse organizații medicale internaționale, aveți o uriașă experiență internațională în domeniu, puteți face o paralelă obiectivă. Este această medicină de urgență un apanaj al bărbaților sau e doar un mit?

Specialitatea aceasta e grea și din punct de vedere al cunoștințelor medicale și uneori și din punct de vedere fizic. Rămâne în continuare o specialitate grea și chiar în plan european bărbații predomină în acest domeniu. Dar în România, în special la Iași, sunt mai multe femei. Când merg în străinătate, la conferințe și simpozioane de specialitate, numele lectorilor și ale persoanelor din consiliile de conducere sunt preponderent masculine. Efortul fizic și rezistența fizică pe care le presupune această profesie fac ca în plan european să fie un domeniu mai masculinizat. În România, doar din practica de zi cu zi, pot spune că sunt multe doamne și domnișoare care fac carieră în acest domeniu.*

„E nevoie de un sat ca să crești un copil”, mai ales când ai o profesie atât de solcitantă

Cum e să fii medic urgentist și să gestionezi și menținerea echilibrului viață profesională – viață personală? Practic, în acest domenii șii când pleci de acasă, dar nu știi niciodată când te întorci. Ești chemat noaptea, mergi în deplasări la locul accidentului, la intervenții. Cu atât mai mult când ești femeie și ai o familie. Dv. cum reușiți să faceți față acestui ritm?

SMURD Iași are multe femei medici și asistente, e un SMURD foarte frumos, tocmai prin nuanța asta de feminitate. Aproape toate doctorițele mele au familii frumoase, cu copii, cu soți. Și eu am norocul să am o familie unită, dar recunosc că nu mi-a fost ușor. Știu că fiului meu i-am lipsit mult și îmi spune asta. Acum e student la un master la Londra și înțelege mai bine. Cel mai bine e să ai în jurul tău o familie lărgită care te înțelege și te ajută. Am învățat mult, am lucrat mult, am călătorit mult. Familia extinsă a fost foarte prezentă – părinții, sora, socrii – și sunt prezenți și acum în viața noastră.

Deci se confirmă zicala „e nevoie de un sat ca să crești un copil”, mai ales când ai o profesie atât de solcitantă.

Care sunt calitățile și abilitățile de care are nevoie o femeie care își propune să facă o carieră în medicină de urgență, în cercetare medicală la cel mai înalt nivel? Dar provocările?

Nu știu să spun care ar fi ele în plus, dar aș putea să spun care sunt cele mai accentuate – disponibilitatea la efort, acceptarea sacrificiului de sine în favoarea celorlalți, disponibilitatea de a răspunde la telefon zi și noapte, de a răspunde solicitărilor și în weekend, să ai puterea fizică și psihică să depășești momente grele (momentul întâlnirii cu moartea e cel mai greu în specialitatea asta, iar mortalitatea e foarte mare în această specialitate). Ca durere sau acceptare nu trece niciodată. Am fost deseori întrebată dacă m-am obișnuit cu toate aceste situații tragice. Nu. Dacă la pacienții cronici aflați la capăt de boală ai o înțelegere a sfârșitului iminent, e mult mai greu să gestionezi morțile tragice din accidente. Să vezi tineri zdrobiți într-o mașină venind de la mare și sfârșind într-un parapet.

Ca profesor și medic-șef eu trebuie să predau și felul în care se face comunicarea într-un astfel de conext. Felul în care dai o veste proastă face parte din educația unui medic de urgență. E un subiect în cadrul rezidențiatului, un subiect de evaluare. Unii spun că medicina se fură, pe mine nu m-a învățat nimeni când am început. Dar experiența în echipele de lucru din afară mi-a demonstrat cât e de important e să înveți lucrurile astea și să le transmiți la rândul tău. Acolo se face „debriefing” pentru fiecare intervenție. Sunt lucruri pe care le înveți și direct, în misiune, în gardă, la locul faptei, dar există și informații cu care vii din facultate.

Reziliența, răbdarea, puterea de a trece peste momentele dificile ale echipei și ale pacienților, dorința de a învăța ceva nou sunt calități esențiale.

Cum identificați și susțineți talente feminine în organizațiile pe care le conduceți – clinică, spital, facultate, acasă? Cât de mult contează intuiția într-un astfel de demers?

Să știți că nu mă pot lăuda cu o intuiție fabuloasă. Dau însă o șansă fiecăruia, sunt deschisă și sunt atentă la confirmări. Unii vin din start și cer să facă medicină de urgență, alții au rețineri. Dacă îi impulsionezi, e posibil să îți confirme exact cei de la care nu ai fi avut așteptări. Principala mea „armă” în formarea de profesioniști în acest domeniu e mai degrabă deschiderea. Și mai contează și să am răbdare. Eu sunt un Berbec impetuos care vrea totul „aici și acum”, plus jumătate din bagajul genetic de olteancă. Așa că învăț să îmi cultiv răbdarea. În jurul meu au crescut caractere feminine puternice, cu dedicare pentru meseria asta, care au găsit sprijinul familiilor lor pentru a urma această carieră. Pe măsură ce am crescut echipa, suntem atenți și la acest echilibru viață profesională-viață de familie, pasiuni, hobbyuri. Ca să fie în armonie cu timpul personal și cel dedicate profesiei. Să știi că atunci când ești solicitat în timpul tău liber și altcineva va face același lucru data viitoare.

Au fost momente în care am simțit că sunt domni care nu ne apreciau ca de la egal la egal, dar rareori.

Există solidaritate, camaraderie între femeile din această profesie? E un domeniu în care moartea și viața sunt atât de prezente, în care fragilitatea umană ar trebui să ne facă să prețuim mai mult oamenii de lângă noi.

E încă dificil să pătrunzi într-o lume a bărbaților. Uneori nu am simțit o competiție, ci mai degrabă o susținere. Eu fac parte din consilii de administrație, comitete, comisii și constat că suntem puține femei.
În ceea ce privește colegele mele din această specialitate, în general ne-am susținut. Au fost momente în care am simțit că sunt domni care nu ne apreciau ca de la egal la egal, dar rareori. Și oricum am dovedit că se poate și că suntem competente ca femei în medicina de urgență.

Cred în misiunea mea, chiar dacă mi-e greu, chiar dacă obosesc, chiar dacă mă doare, chiar dacă sunt nedreptăți. Asta e ceea ce știu să fac cel mai bine.

Au fost momente în care v-ați spus „gata, nu mai pot, renunț!”?

Au fost două – momentele în care s-au produs accidentele aviatice de la Iași, din 2006 și 2016, în care ne-am pierdut colegii. E greu să-ți resuscitezi colegele și să vezi că nu poți face nimic. Și a mai fost un moment în pandemie, nu la început, că eram încrezători, dar mai aproape de apariția vaccinului, la finalul lui 2020, când numărul de cazuri creștea vertiginos, iar secția urgență se transformase în terapie intensivă pentru pacienți cu insuficiență respiratorie. Nu mai aveam ventilatoare și ne gândeam cu groază ce vom face dacă vin și alți pacienți. Atunci simțeam că nu mai găsesc soluții. A fost greu când câțiva colegi de alte specialități neimplicate, care stăteau pe margine, la televizor, ne criticau. Sigur, au fost multe lucruri care puteau fi făcute mai bine, dar nu în acele condiții ca de război. Dar cu credință în Dumnezeu și în mine am găsit puterea de a merge mai departe. Cred în misiunea mea, chiar dacă mi-e greu, chiar dacă obosesc, chiar dacă mă doare, chiar dacă sunt nedreptăți. Asta e ceea ce știu să fac cel mai bine.

Aveți modele de leadership feminin care vă inspiră – profesionale, personale?

Am pornit de la zero în medicina de urgență din România, împreună cu alte centre din țară. Cel de la care am învățat foarte mult este, însă,  un bărbat – mentorul și prietenul meu, dr. Arafat. Mai e doamna profesoară Ioana Grigoraș, a cărei rezidentă am fost pe când studiam terapie intensivă. Îi datorez foarte mult din punct de vedere profesional.

Personal, modelul feminin e bunica mea, profesoară de biologie, cu care semăn mult în atitudine. Era un om minunat, care știa să se impună frumos în tot ceea ce făcea. La fel și mama, farmacistă în Iași, o persoană blândă și foarte dedicată profesiei sale. Mama și mama Marga – ele sunt modelele mele.

De unde vă luați puterea, energia în ceea ce faceți? E un domeniu care te solicită la maxim.

Surprinzător, nu beau cafea, nu știu gustul ei. Mi-am promis în adolescență să nu fumez și să nu beau cafea și m-am ținut de cuvânt până acum. Îmi iau energie din relația cu fiul meu, masterand în arhitectură la University College of London. Îmi iau putere din mulțumirile pacienților mei, care mă salută pe stradă, în magazine, în aeroport, când primesc roșii gratis la piață… O dată, venind de la o conferință medicală din Viena, am urcat repede în trenul spre aeroport. Când a venit controloarea și am vrut să introduc cardul în sistem pentru plată, a apărut numele meu, iar femeia, o româncă plecată din țară, mi-a spus „lăsați, doamna doctor, măcar atât pot să fac și eu pentru dv.” O altă resursă de putere e echipa mea, fără de care nu aș fi putut face toate lucrurile acestea.

* Statistică: Aproximativ 70% dintre medicii activi sunt femei. Câteva specialități, precum chirurgia, rămân totuși încă dominate de bărbați, conform datelor furnizate de INSSE (Institutul Național de Statistică).

Foto:  Adrian Cuba/Foto Agerpres, arhiva personală

Citețte și articolul despre Rodica Molnar, mama unei adolscete cu diabet juvenil, care a reușit să schimbe sistemul de sănătate pentru binele copiilor și aparținătorilor

+ posts

Share this post

Facebook
WhatsApp
Email
Twitter
LinkedIn