Menu
Când o persoană refuză să iasă din statutul de victimă, renunțând la orice formă de a se salva pentru că e sigură că nu va reuși, avem de-a face cu sindromul de neputință învățat.
Românii sunt semnificativ mai toleranți față de violența domestică
Neputința învățată sau deprinsă (learned helplessness) e și mai evidentă când vine vorba despre violența domestică în România și felul în care reacționează multe dintre victimele acestui flagel. De ce multe victime refuză să iasă din relație pentru că sunt convinse că „nu pot”, că știu sigur „că nu vor reuși”?
Acest sindrom a fost descris pentru prima dată de psihologii Martin Seligman și Stephen Meyer în 1967, care au făcut studii pe câini. Ulterior, în anii 70, aceste studii au fost extinse și pe oameni. Neajutorarea este un sentiment de a fi neputincios sau prins într-un cerc vicios din care simți că nu poți ieși.
Contextul cultural și social favorizează neputința învățată
Conform unui studiu al ANES (Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbaţi), populaţia din România este semnificativ mai tolerantă față de violența domestică. La nivel de mentalitate și atitudini largate de acest flagel, românii sunt prea îngăduitori față de agresori și foarte drastici când e vorba de victime. „Sigur a făcut ea ceva de l-a provocat”, „locul femeii e lângă bărbatul ei, și ce dac-o mai bate uneori, poate mai merită și ea”, „ești femeie, trebuie să înduri, nu ai ce face”, „și mama, bunica sau străbunica au trecut prin asta și au păstrat familia unită”, „cum o să te descurci singură cu copiii?”, „ce-o să zică lumea, te faci de rușine”, „o să ajungem de râsul lumii, cum să afle oamenii că te bate”, „ăsta e rolul tău de femei, să înduri”, „nu poți schimba nimic” sunt remarci pe care multe victime le aud din copilărie sau din prima tinerețe. Ele erodează încrederea în sine și așa fragile și erodate.
Abuzul se construiește pe putere și control; acestea sunt „sforile” cu care agresorul își manipulează victima, tratând-o ca pe o marionetă.
Nu e de mirare că victimele violenței în familie se întorc în mediul abuziv de circa 7 ori până reușesc să se rupă definitiv. Motivele sunt diverse: teama, rușinea, vinovăția, lipsa de mijloace financiare, lipsa de independență profesională, existența copiilor, marginalizarea socială, intimidarea, amenințarea, normalizarea abuzului, lipsă de încredere în sine, dizabilitățile, acceptarea culturală a violenței, iluzia că agresorul se va schimba, atașamentul față de agresor, mai ales dacă acesta s-a comportat frumos la începutul relației.
Neputința învățată are o foarte mare legătură cu contextual socio-cultural în care se dezvoltă victima. Dacă de mic ai crescut în familii violente, dacă ți s-a spus în fiecare zi că „nu ești bun de nimic” și că alții vor decide pentru tine, cum să nu ai sentimentul că nu poți schimba niimc și că vei rămâne pentru totdeauna o victimă la cheremul agresorului?
Cum să nu fim atât de departe de obiectivul „toleranţă zero faţă de violenţa domestică”, promovat de Uniunea Europeană – când mulți copii și femei cresc în această cultură a rușinii și a vinovăției? Nu avem o reacţie puternică de respingere a acestui tip de violenţă la nivelul societăţii pentru că tiparele violenței domestice se transmit din generație în generație. Casa, locuința, mediul familial pot deveni astfel pentru mulți cel mai toxic și periculos loc din lume.
Sindromul neputinței învățate – atât un model de comportament, cât și o stare psihologică
Gabriela Vrabie, psiholog, Asociatia Română de Psihoterapie Integrativă, specialist neurofeedback, explică:
„Sindromul neajutorării învățate (learned helplessness) este o afecțiune foarte frecventă în zilele noastre și constă în faptul că o persoană, care ajunge în condiții nefavorabile, pur și simplu nu încearcă să schimbe nimic și tolerează starea de lucruri existentă. Neputința dobândită este teren fertil pentru dezvoltarea oricărui fel de dependențe, pentru degradarea personală și socială a individului, pentru apariția afecțiunilor cronice. Acest sindrom este asociat cu pasivitatea și adaptabilitatea scăzută a unei persoane, lipsa de independență ce vine din îngrijirea părintească excesivă.
Familia joacă un rol decisiv; este cea care ne oferă toate comportamentele pe care le folosim la vârsta adultă. Este destul de ușor să insufli unui copil sindromul neputinței învățate – este suficient să nu îi permiteți să facă nimic și să nu fie capabil să ia o decizie.
O persoană cu sindromul neputinței învățate se obișnuiește să-și spună: „Da, mă simt rău, nu îmi este bine! Dar ce pot face?! Nimic…”. O astfel de atitudine este toxică și-ți poate transforma viața în chin.
Sindromul de neajutorare învățată este un stil de comportament pasiv, care vine din credința că acțiunile noastre nu vor produce nicio schimbare în situația actuală sau viitoare. Sentimentul acestor oameni este că ei nu au puterea sau controlul de a schimba ceea ce nu le place, ceea ce generează disconfort sau consideră că sunt nedreptăți.
Neputința învățată se formează până la vârsta de 8 ani și este o reflectare a credinței unei persoane în (in)eficacitatea propriilor acțiuni. Copilăria este cea mai importantă etapă a vieții unei persoane, deoarece în acești ani este locul în care structura personalității este falsificată și va fi menținută pe toată durata vieții cu suficientă stabilitate. Faptul că o persoană are o atitudine de control și dominație sau o atitudine de neajutorare învățată vine, în principal, din experiențele din copilărie.
Neputința învățată se poate vedea în special la următoarele categorii de persoane:
Această învățare se poate face în mai multe moduri diferite, unele dintre ele fiind:
De asemenea, comportamentul părinților, al cunoscuților care contează, al prietenilor apropiați, al profesorilor poate crea terenul propice pentru a-ți induce ideea că „tu nu poți, altcineva poate să o facă mai bine pentru tine”. De aici apare și cocoloșirea, hiperprotecția – în special a părinților în relație cu copiii. De la susținerea permanentă la efectuarea temelor, la a face mereu treaba în locul lor (curățenie, gătit etc) până la vârsta adultă. Așa se instalează sindromul de neputință învățat format de părinți care vor să facă totul pentru copil. Cu cele mai bine intenții desigur, dar exagerarea acestor părinți nu face altceva decât să deresponsabilizeze copilul, viitorul adult. De aici și expresia „generația fulgi de nea”, acei copii ținuți mereu „în palme” care se topesc la primul obstacol din viața lor.
photo main picture: Pixabay/Karolina Grabowska
Share this post
