Menu
În România, cele mai multe femei se ocupă de treburile gospodărești, fără să se gândească vreodată că acestea ar fi un job în sine. Un job nerecunoscut și nerecompensat. Ce putem face pentru a fi conștiente că acest lucru „nu e în firea lucrurilor”, atât timp cât și ele au un serviciu la care merg în fiecare zi și care este foarte solicitant? Vedem în familiile noastre, în cele apropiate ori extinse, sau printre prieteni și cunoscuți femei îmbătrânite prematur, obosite, deprimate, neîngrijite, cu multe boli și suferințe cronice. Nu seamănă deloc cu femeile de vârsta lor din țări cu o calitate a vieții pe care ne-o dorim.
Nici bărbații nu par să știe prea multe despre acest aspect. Iar dacă se aduce în discuție ideea de „inegalitate în responsabilitățile domestice”, se ripostează că acestea sunt „treburi de femeie”, că „așa au făcut și mamele și bunicile noastre”, de ce s-ar schimba această stare de fapt? E România o țară mai predispusă la a accepta tacit această inegalitate în responsabilități?
Second job este munca pe care o face o femeie acasă, spală, calcă, face cumpărături, face de mâncare, face curățenie, pune pachețele copiilor, se ocupă de educația copiilor ș.am.d. Third job apareatunci când există părinți/rude în vârstăși/sau bolnavi cronici, de care trebuie să aibă grijă – mers la medic pentru consultații, controale, procurat medicamente, muncă de infirmerie, menaj etc.
În țările cu o înaltă calitate a vieții, aceste lucruri se știu foarte bine și sunt integrate în politici publice – indemnizații, program flexibil de lucru, concedii medicale, zile de concediu de odihnă în plus, beneficii la pensie. Ce putem face noi pentru a duce lucrurile în aceeași zonă?
Pentru a sonda această realitate care din afară se vede ca un iceberg, am invitat-o pe Mihaela Sofrone, lector univ. Dr la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială, specialistă în egalitate de gen.
În România, încă suntem tributarii unor mentalități care dăinuie de secole. Chiar dacă de vreo 30 de ani am început să importăm și să adoptăm mentalități și perspective diferite sau progresiste, pe multe planuri ale vieții sociale și profesionale, viața privată și mai ales viața de familie încă păstrează cutumele vechi. România e o societate cu prea multe femei obosite, cu un echilibru fizic și emoțional șubred, triste, bolnave, pline de frustrări – atât în plan profesional, social, dar și familial. Iar ele au format și formează generații.
Deși rolurile și statusurile în societate s-au reconvertit odată cu schimbările asumate, rolurile si statusurile în mediul familial se confruntă cu o rezistență semnificativă.
De ce?
În interviurile pe tema familiei pe care le-am făcut pentru mai multe dintre lucrările mele și din interviurile făcute de studenții mei pentru lucrările lor, pe tema familiei, am observat că multe persoane se tem de dispariția conceptului tradițional de familie. Se tem că schimbările semnificative de status și rol ar deforma până la dizolvare ceea ce cunoaștem „de când lumea” ca fiind familia.
Din cauza acestei frici, încă se mențin modelele vechi de coabitare, și mai ales modelele rolurilor adulților în relația de cuplu.
Educația limitată frânează aproape întotdeauna dorința de dezvoltare
Pe de altă parte, România este o țară preponderent rurală. Mediul rural este mult mai conservator decât mediul urban peste tot în lume. Toleranța față de schimbări semnificative este mult mai redusă. Mentalitatea legată de păstrarea și perpetuarea „tradițiilor”, ca fiind o virtute supremă, aduce cu sine o rezistență ridicată față de schimbarea tiparelor de gândire.
De asemenea, educația limitată frânează aproape întotdeauna dorința de dezvoltare. Un om care nu înțelege cum funcționează mecanismele sociale, administrative, naturale, care nu înțelege unde există riscul, unde există pericolul și unde există beneficiul, care nu înțelege faptul că „diferit” nu înseamnă „împotrivă”, va prefera să rămână într-o zonă de viețuire limitată, dar pe care o cunoaște foarte bine.
În zonele rurale, nivelul educațional al indivizilor este limitat. Persoanele care depășesc nivelul mediu de educație, în general, se stabilesc în zonele urbane, cu o mentalitate mai mult sau mai puțin deschisă la schimbare.
Pe de altă parte, „în firea lucrurilor” sau ”normal” sunt concepte subiective. Din perspectivă istorică, în fiecare epocă, raporturile dintre indivizi și funcționarea relațiilor interpersonale de orice fel păreau la momentul respectiv „normale”.
Din punct de vedere sociologic, normalitate nu există. Normalitatea este stabilită contextual și presupune acceptarea unui anumit aspect social de către un grup mare de indivizi.
Un fapt, un act, un context, un detaliu social acceptat de marea majoritate a indivizilor din jurul lui, devine „normal”. Nu trebuie să placă, trebuie să fie acceptat. Iar acceptarea presupune de multe ori lipsa exprimării adversității față de acel aspect. Simpla „tăcere” și „trecere pe lângă…”, din partea unui număr semnificativ de indivizi face ca acel „context” – să devină ”normal”.
În ceea ce privește rolurile femeii în relația de cuplu și de familie, normalitatea și anormalitatea funcțiilor, atribuțiilor, acțiunilor și obiceiurilor ei de comportament, sunt date, în primul rând de „tradiție”, de păstrarea vechilor mentalități, dar, în aceeași măsură, și de „acceptarea” pe care o manifestă și o transmite aceasta generației următoare.
Rolurile de soție, mamă, gospodină sunt considerate ca fiind naturale. Dar cu ce preț?
De la etichetele definitorii „locul femeii este la cratiță”, „femeia trebuie să fie supusă bărbatului”, „un bărbat poate face orice, pentru că e bărbat, dar femeia trebuie să păstreze niște limite”, „femeia trebuie să aibă grijă de casă”, până la celebra sintagmă, bine-cunoscută – „femeia stă acasă”, activitățile femeii în rolul de soție și mamă sunt considerate ca fiind naturale, care vin de la sine, care sunt înscrise în ADN-ul ei și care fac parte din ea, precum respirația, așa încât toate acestea (activități din gospodărie – prepararea hranei, întreținerea curățeniei în casă, cu tot ce presupune acest fapt, menținerea unui climat și a unui ambient dezirabil, eventual și a spațiului de lângă casă, și chiar ceva mai mult în zonele rurale, educarea și supravegherea copiilor, menținerea relației cușcoala copiilor) nu presupun efort din partea ei. Ele par a fi făcute atât de natural, încât ajung chiar să pară că sunt o sursă de încântare și bucurie…
În perioada post-modernistă pe care o trăim, femeile, pe lângă această „prelungire a existenței lor”, au și câte un job. Uneori chiar mai multe.
Odată cu emanciparea femeii, cu industrializarea, cu aceste joburi sau activități profesionale în afara casei, femeile au ajuns să fie, în sfârșit (aproape) egale cu bărbatul.
Egalitatea între femei și bărbați este o iluzie. Noi pledăm pentru egalitatea privind accesul la oportunități, și egalitatea de tratament a rolurilor și statusurilor indivizilor, indiferent de gen, și egalitatea recompensei.
Ideea egalității între bărbați și femei este o sursă de discuții și de dispute interminabile care par să atace imaginea tradițională de familie și sacralitatea statusurilor și rolurilor partenerilor de cuplu, așa cum au fost ele stabilite de la începutul lumii.
Egalitatea absolută între indivizi nu există. Este o utopie să credem că douî persoane unice pot fi egale. Egalitatea între femei și bărbați, generic spus, este o iluzie. Dar ceea ce ne interesează pe noi, pentru o funcționare optimă a relațiilor interumane și intrafamiliale, nu este egalitatea absolută, ci egalitatea privind accesul la oportunități, și egalitatea de tratament a rolurilor și statusurilor indivizilor, indiferent de gen și egalitatea recompensei.
Ceea ce se invocă de fapt în spatele a ceea ce numim azi „egalitate între femei si bărbați” este egalitatea în drepturi, în recompense, și egalitatea în ceea ce privește eforturile depuse, de cele mai multe ori complementare.
Timpul, efortul, și recompensele trebuie sa fie egale valoric sau cantitativ.
Femeile recunosc faptul că depun un efort susținut în activitatea casnică, pe lângă serviciul echivalent cu cel al partenerului de viață. Ele recunosc faptul că activitățile și eforturile lor sunt numeric, cantitativ, valoric, superioare celor ale partenerilor lor, însă rămân în aceste contexte din mai multe motive:
Cum e la alții?
Dacă ne uităm puțin mai departe, în societăți ceva mai dezvoltate, vom observa că nu sunt diferențe absolute. Și în țările europene, chiar și în cultura americană, femeia are un rol preponderent în activitățile casnice. Bărbații poate că nu opun atât de mută rezistență mentală în implicarea domestică, dar tot nu preiau foarte mult din acestea.
Cu tote acestea, ceea ce îi face pe ei diferiți de bărbații din România este educația care presupune un respect semnificativ superior față de femeie. Bărbații din acele țări poate că nu gătesc și nu calcă rufe, dar înțeleg faptul că efortul femeilor în acest sens trebuie recompensat. Numărul mare al bărbaților care ies cu copiii în cărucior la plimbare, zilnic, este atât de vizibil încât nici nu avem nevoie de măsurători sociologice. De asemenea, ideea de a pleca singur cu copiii în vacanță, pentru a-i lăsa soției un timp al ei, pentru relaxare și odihnă, sau acceptarea plecării soției pentru câteva zile în scopul recreerii sunt aspecte din normalitatea vieții lor de familie.
Delegarea activităților gospodărești către o altă femeie e o recunoaștere a acestui job de sine stătător
Dincolo de micile negocieri și echilibrări valorice complementare, soluția preponderent acceptată în țările dezvoltate este aceea de a delega acest „second job” unei alte persoane. Contractarea unei „alte femei”, pe care o plătesc pentru a scuti mama și soția de această activitate, pare să fie soluția ideală. Este, până la urmă, o recunoaștere a acestui set de activități ca fiind un job în sine. Nici acolo nu observăm o inversare a rolurilor sau a activităților casnice, decât într-o mică măsură și izolat.
Poate că mentalitatea este ceva mai deschisă, dar diferența între stilul de viață al femeilor din acele țări și al femeii din România este parțial cauzat de mentalitate. Diferența semnificativă probabil că o găsim în comparația dintre mentalul femeilor din mediul rural în ambele contexte.
Educația și nivelul de trai sunt esențiale
Multe femei din România (dar nu semnificativ numeric, la nivel național, din cauza tarelor mentalului rural) și-ar dori să scape de acest „second job”, dar invariabil spun: dacă nu fac eu cine să facă? Sau „dacă îl las pe el să facă treburile din casă, face totul atât de neglijent și superficial încât trebuie să fac eu în urma lui”. Soluția ideală ar fi „serviciile de menaj la domiciliu”, însă nivelul de trai al masei sociale românești nu le permite acest „lux”.
În concluzie, acceptarea stilului de viață încărcat de acest „second job domestic” este cauzat de mentalitate, de lipsa educației și de nivelul de trai.
Educația informală, transmiterea mentalităților împământenite din generație în generație, dar mai ales mentalul „ușor special” al mamelor de băieți, în România, reprezintă cel mai important factor care face ca bărbatul matur să susțină că nu e „normal” să se implice în treburile casnice.
Mai mult decât atât, educația modernă pe care o constată mulți specialiști în România (medici, psihologi, psihiatri, cadre didactice) constă în minima sau chiar lipsa de responsabilizare a copilului, în general. Lipsa implicării copiilor și mai ales a băieților în treburile casnice, inducerea mentalității că ei sunt privilegiați și au un statut special toată viața conturează orizonturi sumbre în ceea ce privește schimbările privind egalitatea în responsabilități și recompense între bărbați și femei.
În România, legislația cu privire la raporturile dintre femei și bărbați, de orice fel, se limitează, în cea mai mare parte la „ușa de la intrarea în casă”. Niciun act normativ nu poate reglementa modul în care partenerii de cuplu își negociază atribuțiile în spațiul domestic.
Legea 202/2002 cu modificările ulterioare reglementează raporturile de muncă, discriminarea, hărțuirea și principiul respectării demnității umane, indiferent de gen. Șansele și accesul la oportunități pot fi reglementate într-o manieră limitată și niciodată nu vom putea vorbi de egalitate absolută, indiferent că vorbim de același gen sau de genuri diferite.
Ideologia “egalității” verificată de-a lungul timpului și istoriei s-a arătat a fi o utopie și un eșec. Nu poți face o pară și un măr egale, doar pentru că sunt fructe.
Nu există “egalitate” între rolurile din relația de cuplu. Nu poate exista egalitate între femei și bărbați.
Putem vorbi de egalitate în RELAȚII SOCIALE sau PROFESIONALE… sau „egalitate ca principiu”, dar acolo evaluăm egalitatea în acțiune și rezultate, nu în atributele de gen.
Noile norme UE (2019), privind echilibrul mai bun între viața profesională și cea privată, sunt polarizate în jurul prezenței copiilor sau a unei persoane din familie care are nevoie de îngrijire susținută pentru probleme de sănătate.
Preocuparea pentru efortul depus în activitățile casnice este limitată, dar în unele țări europene există.
De exemplu, Belgia oferă familiilor monoparentale cu venituri mici si cazurilor sociale tichete speciale cu care pot fi plătite servicii de menaj către firme specializate. Pentru persoanele care își pot asigura satisfacerea tuturor nevoilor de bază, cu venitul lunar pe care îl obțin, rămâne la latitudinea acestora cântărirea și repartizarea efortului suplimentar depus în afara orelor de lucru.
In afară de Indexul Egalității de Gen și Barometrul de Gen și Strategia privind egalitatea de gen 2020-2025, la nivel național și european, nu avem alți parametri oficiali care să ne poată oferi o perspectivă asupra prezentului și viitorului într-o manieră verificată, decât izolat. Si din ceea ce putem observa sunt destul de vagi preocupările pentru activitățile casnice ale femeilor, care, însumate, pot constitui un adevărat second job nerecunoscut, nevalorizat și neremunerat.
Ce poate face România în acest sens?
Share this post
